January 2006, Paul Graham

(Originally How to do what you love)

Ca sa faci ceva bine, trebuie sa iti placa ceea ce faci. Ideea nu e exact noua. Ni se spune des “Fa ceea ce iti place”. Dar nu e indeajuns sa spui oamenilor asta. Sa lucrezi intr-un domeniu ce te pasioneaza e complicat.

Ideea e foarte diferita de ceea ce am invatat cand eram copii. Cand eram copii, parea ca munca si placerea sunt doua lucruri opuse prin definitie. Viata avea doua stari: cateodata adultii te obligau sa faci anumite lucruri, si asta se numea munca; in restul timpului puteai sa faci ce vroiai, si asta se numea joaca. Ocazional munca pe care adultii te obligau sa o faci era distractiva, asa cum cateodata joaca nu era distractiva, – de exemplu, daca alunecai si te loveai. Dar cu exceptia acestor anomalii, munca era o activitate neplacuta.

Si asta nu parea sa fie o coincidenta. Scoala era plictisitoare si obositoare pentru ca se presupunea ca e faza premergatoare muncii.

Lumea era impartita in doua grupuri: adulti si copii. Adultii, ca un fel de rasa blestemata, trebuiau sa munceasca. Copiii nu, dar trebuiau sa mearga la scoala, care era o versiune diluata a muncii si avea scopul sa ne pregateasca pentru munca adevarata. Indiferent cat ne displacea scoala, toti adultii erau de acord ca munca e mult mai grea, si ca viata noastra era usoara.

Profesorii in special pareau sa creada ca munca nu era placuta.Ceea ce nu era suprinzator: munca nu era o activitate placuta pentru majoritatea dintre ei. De ce trebuia noi sa memoram capitalele tarilor in loc sa ne jucam fotbal? Pentru acelasi motiv pentru care ei trebuiau sa supravegheze niste copii in loc sa stea pe plaja. Pur si simplu, nu puteai sa faci doar ceea ce vrei.

Nu spun ca ar trebui sa lasam copiii mici sa faca ceea ce vor. Trebuie sa li se impuna anumite activitati. Dar daca ii facem pe copii sa lucreze la chestii plictisitoare, ar putea fi mai intelept sa le spunem ca gradul de plictiseala nu reprezinta un indicator al calitatii muncii, si ca motivul pentru care trebuie sa faca lucruri plictisitoare acum este ca sa poata lucra la lucruri interesante mai tarziu. [1]

Odata, cand aveam 9 sau 10 ani, tatal meu mi-a spus ca pot sa ma fac orice cand sunt mare, atata vreme cat imi face placere. Imi aduc aminte precis pentru ca mi s-a parut foarte ciudat. Era ca si cum mi-ar fi spus sa folosesc apa uscata. Orice ar fi vrut sa zica prin asta, nu credeam ca el chiar a vrut sa zica ca munca poate sa iti faca placere – ca de exemplu joaca. Au trebuit sa treaca ani ca sa inteleg asta.

Serviciu

Din timpul liceului, perspectiva unui servici incepea sa se iveasca la orizont. Adultii veneau cateodata sa vorbeasca cu noi despre munca, sau noi am fi mers sa vedem ce lucreaza. Si intotdeauna se subintelegea ca le placea ceea ce lucrau. Privind in retrospectiva, cred ca unuia dintre ei chiar ii placea: pilotului de avion. Dar nu cred ca administratorul de banca era prea pasionat.

Principalul motiv pentru care se prefaceau ca le place munca era conventia universala ca trebuie sa le placa. Nu ar fi fost daunator doar carierei sa spui ca nu iti place ceea ce faci, ci si vietii tale sociale.

De ce e conventional sa pretinzi ca iti place ceea ce faci? Prima propozitie din acest eseu explica de ce. Daca trebuie sa iti placa ceva ca sa il faci bine, atunci tuturor oamenilor de success le placea ceea ce faceau. De aici porneste conventia. Asa cum toate casele din America au scaune care sunt – fara ca proprietarii lor sa stie – imitatii de grad indepartat al scaunelor create pentru regii francezi acum 250 de ani, atitudinea conventionala despre munca e – fara ca oamenii sa isi dea seama – imitatie de grad indepartat a atitudinilor oamenilor care au facut lucruri marete.

Ce reteta pentru instrainare. Pana sa atinga varsta la care ar trebui sa se gandeasca ce le-ar placea sa lucreze, majoritatea copiilor au conceptii gresite. Scoala i-a invatat sa priveasca munca ca o obligatie neplacuta. Sa ai un serviciu se spune ca e o povara si mai mare decat scoala. Si totusi, toti adultii pretind ca le place ceea ce fac. Nu ii poti invinovati pe copii pentru ca gandesc: “ Eu nu sunt ca ceilalti oameni; nu sunt potrivit pentru lumea asta.”

De fapt, li s-a spus 3 minciuni: ca lucrul pe care au invatat sa il priveasca ca munca in scoala nu e de fapt munca reala. Munca adultilor nu e – necesar – mai rea decat munca de la scoala; si ca majoritatea adultilor din jur mint atunci cand spun ca le place ceea ce fac.

Cei mai periculosi mincinosi pot fi chiar parintii copilului. Daca iei un serviciu plictisitor ca sa ii oferi familiei tale un standard mai mare de viata, cum fac majoritatea oamenilor, risti sa iti infectezi copiii cu ideea ca munca e plictisitoare [2]. Poate ca ar fi mai bine pentru copii daca, in cazul asta, parintii nu ar mai fi asa de neegoisti. Un parinte care da exemplu ca isi iubeste munca s-ar putea sa ii ajute pe copii mai mult decat o casa scumpa.[3]

Pana nu am ajuns la facultate nu am realizat diferenta intre ideea de a lucra de placere si ideea de a lucra pentru bani. Atunci insa principala intrebare a devenit nu cum sa fac bani, dar la ce sa lucrez. In mod ideal, aceste doua concepte coincid, dar anumite cazuri – imaginativi-l pe Einstein la oficiul de patentare- au dovedit ca nu sunt identice.

Definitia muncii devenea acum sa aduci o contributie originala in lume, si in timpul asta sa nu mori de foame. Dar dupa atatia ani, ideea de munca inca includea o componenta mare de neplacere. Munca parea sa necesite disciplina, pentru ca numai problemele grele au solutii marete, si problemele grele nu puteau sa fie placute in mod literal. Cu siguranta trebuia sa te fortezi sa lucrezi la ele.

Daca tu crezi ca ceva trebuie sa fie neplacut, e mult mai putin probabil sa observi daca faci lucrul ala in mod gresit. Cam asta concluzioneaza experienta mea in timpul facultatii.

Limite

Cat de mult trebuie sa ne placa ceea ce facem? Daca nu stim asta, nu stim cand sa ne oprim din cautat. Si daca – precum majoritatea oamenilor – o subestimezi vei tinde sa incetezi sa mai cauti prea devreme. Vei sfarsi prin a face ceva ales pentru tine de catre parinti, de dorinta de a face bani, prestigiu – sau chiar simpla inertie.

Uite o limita superioara: Sa faci ceea ce iti place nu inseamna sa faci ceea ce iti place sa faci cel mai mult in secunda asta. Chiar si Einstein probabil avea momente cand voia sa bea o ceasca de cafea, dar si-a spus ca trebuie mai intai sa termine la ce lucra.

Obisnuiam sa raman perplex cand citeam despre oamenii carora le placea ceea ce faceau atat de mult incat nu era nimic altceva ce ar fi facut in loc. Parea sa nu existe nici un fel de lucru care sa imi placa mie chiar atat de mult. Daca as fi avut de ales intre a petrece urmatoarea ora lucrand la ceva sau sa fiu teleportat la Roma si sa petrec urmatoarea ora plimbandu-ma, era vreun fel de lucru care sa imi fi placut mai mult? Sincer, nu.

Dar adevarul e ca oricui i-ar placea – la orice moment – sa se plimbe prin insulele caribbeane, sa faca sex, sau sa manance no mancare delicioasa, decat sa lucreze la probleme grele. Regula de a face ceea ce iti place presupune o anumita perioada de timp. Nu inseamna, fa ceea ce te face mai fericit in secunda asta, dar ceea ce te va face mai fericit pe o perioada mai lunga, gen o saptamana sau o luna.

Placerile neproductive palesc eventual. Dupa o perioada te plictisesti sa stai pe plaja. Daca vrei sa fii fericit, trebuie sa produci ceva.

Ca limita inferioara, trebuie sa iti placa lucrul mai mult decat orice placere neproductiva. Trebuie sa iti placa ceea ce faci atat de mult incat conceptul de “timp liber” sa para gresit. Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa iti petreci tot timpul lucrand. Poti lucra doar o anumita perioada pana incepi sa obosesti si o dai in bara. Atunci vrei sa faci altceva, chiar daca e inutil si prostesc. Dar nu privesti timpul asta ca fiind premiul si timpul pe care il petreci lucrand ca supliciu pe care trebuie sa-l induri ca sa meriti premiu.

Am pus limita inferioara aici din motive practice. Daca lucrul nu e activitatea ta favorita, atunci vei avea probleme teribile cu amanarea. Va trebuii sa te fortezi sa lucrezi, si cand faci asta rezultatele sunt net inferioare.

Ca sa fii fericit cred ca trebuie sa faci ceva nu numai care iti place, dar il si admiri. Trebuie sa fii in stare sa zici, la final, wow, asta e marfa. Asta nu inseamna ca trebuie sa creezi ceva neaparat. Daca inveti sa zbori cu parasuta, sau sa vorbesti o limba straina fluent, asta va fi indeajus sa spui, cel putin pentru o perioada, wow, asta e marfa. Trebuie sa fie ca un test.

Un lucru care nu indeplineste standardele astea e cititul cartilor. Exceptand anumite carti de matematica sau stiinte, nu exista nici un test a cat de bine ai citit o carte, si de aceea cititul cartilor nu pare a fi munca. Trebuie sa faci ceva cu ceea ce citesti pentru a te simti productiv.

Cred ca cel mai bun test e cel pe care mi l-a spus Gino Lee: incearca sa faci lucruri care ii vor face pe prietenii tai sa zica wow. Dar probabil ca asta nu va putea sa funtioneze corect decat dupa varsta de 22 ani, pentru ca majoritatea oamenilor nu au cunoscut destul de multa lume incat sa isi aleaga prietenii pana atunci.

Sirenele

Ceea ce nu ar trebui sa faci insa, e sa iti pese de parerile altor oameni. Nu trebuie sa iti pese de prestigiu. Prestigiul este opinia restului lumii. Cand poti afla opinia oamenilor a carui judecata o respecti, ce mai conteaza opinia oamenilor pe care nici macar nu ii cunosti? [4]

E un sfat usor de dat. E greu de urmat, in special cand esti tanar. [5] Prestigiul este ca un magnet puternic care influenteaza chiar si parerea ta despre ce iti face placere. Te face sa lucrezi nu la ceea ce iti place, ci la ceea ce ti ar placea sa iti placa.

Din cauza asta oamenii incearca sa scrie romane, de exemplu. Le place sa fie scriitori. Observa ca oamenii care le scriu castiga premii Nobel. Ce poate fi mai minunat, se gandesc ei, decat sa fii un scriitor de romane? Dar sa iti placa ideea de a fi un scriitor de romane nu e indeajuns. Trebuie sa iti placa munca propriu zisa de a scrie romane – daca vrei sa devii bun; trebuie sa iti placa sa compui scenarii elaborate.

Prestigiu inseamna inspiratie fosilizata. Daca faci ceva destul de mine, il vei face lucrul ala sa fie prestigios. O multime de lucruri pe care le consideram prestigioase nu erau considerate asa de la inceput. De exemplu, jazz-ul – desi orice forma de arta cunoscuta ar merge. Deci fa doar ce iti place, si lasa prestigiul sa isi poarte singur de grija.

Prestigiul e in special periculos pentru oamenii ambitiosi. Daca vrei sa faci oamenii ambitiosi sa isi piarda timpul pe chestii inutile, modalitatea prin care ii poti momi este prestigiul. Asta e reteta pentru a convinge oamenii sa tina discursuri, sa scrie prefate, sa serveasca in comitete, sa fie sefi de departament, si asa mai departe. S-ar putea sa fie o regula folositoare sa eviti orice functie prestigioasa. Daca nu ar fi fost naspa, nu ar fi fost nevoiti sa o faca asa de prestigioasa.

Similar, daca admiri doua tipuri de munca in mod egal, dar unul e mai prestigion, probabil trebuie sa il alegi pe celalalt. Opiniile tale despre ce e admirabil vor fi intotdeauna putin influentate de prestigiu, deci daca cele doua optiuni iti sunt egale, probabil ca ai mai mult admiratie reala pentru munca mai putin prestigioasa.

Cealalta mare forta care conduce oamenii departe de ceea ce isi doresc sunt banii. Banii in sine nu sunt periculosi. Cand ceva plateste bine dar e privita cu dispret, ca telemarketing, prostitutie, sau datul in judecata pentru insulte verbale, oamenii ambitiosi nu sunt tentati de asta. De obicei tipurile astea de munci sfarsesc prin a fi facute de oameni care “doar incearca sa puna o paine pe masa”;(Sfat: evita orice domeniu al carui practicanti spun asta.) Pericolul vine cand banii sunt combinati cu prestigiu, cum ar fi de exemplu, in avocatura sau medicina. O cariera sigura si prospera, cu o anumita prestanta de baza e periculos de tentanta pentru cineva tanar, care nu s-a gandit destul de mult la ceea ce ii place.

Testul sa afli daca oamenii chiar iubesc ceea ce fac e sa afli daca ar face asta chiar daca nu ar fi platiti – chiar daca ar trebui sa ia o alta slujba ca sa supravietuiasca. Cati avocati ar face munca curenta daca ar trebui sa o faca pe gratis, in timpul liber, si sa isi ia slujbe ca chelneri ca sa isi asigure cheltuielile esentiale?

Testul e in mod special ajutator in a decide intre diferite feluri de munca academica, pentru ca campurile astea variaza mult in acest aspect. Majoritatea matematicianilor buni ar lucra in matematica chiar daca nu ar fi locuri de munca ca profesori de matematica, pe cand in departamentele de la capatul celalalt al spectrului, prezenta locurilo de munca este ceea ce convinge oamenii sa lucreze: oamenii ar prefera sa fie profesorii de engleza decat sa lucreze in agentii de publicitate, si sa publici articole e modalitatea prin care concurezi pentru astfel de slujbe. Matematica ar supravietui si fara existenta departamentelor de matematica, dar e faptul ca exista facultati de filologie – si implicit locuri de munca – care justifica existenta articolelor publicate despre genuri si identitate in romanele lui Conrad. Nimeni nu face lucrul ala de placere.

Sfatul parintilor tinde sa fie de partea banilor. Pare sigur sa spui ca sunt mai multi studenti care vor sa fie scriitori si a caror parinti vor sa ii faca doctori decat cei care vor sa fie doctori si parintii vor sa ii faca scriitori. Copii tind sa creada ca parintii sunt “materialisti”. Nu neaparat. Toti parintii tind sa fie mai conservativi in ceea ce priveste copiii lor decat ar fi pentru ei, deoarece, ca si parinti, impart mai mult riscurile decat beneficiile. Daca fiul tau de 8 ani decide sa se catere intr-un copac inalt, sau fiica ta decide sa mearga la intalnire cu un “bad boy”, tu, ca parinte nu vei beneficia de vreun entuziasm, dar daca fiul tau cade, sau fata ta ramane gravida, va trebui sa faci fata consecintelor.

Disciplina

Cu atatea tentatii care sa ne traga de o parte, nu e surpinzator ca ne e foarte greu sa descoperim ceea ce ne place sa facem. Majoritatea oamenilor sunt fortati din copilarie sa accepte axioma munca = supliciu. Aceia care scapa sunt ademeniti de prestigiu sau bani. Cati raman care chiar iubesc ceea ce fac? Cateva sute de mii , probabil, din bilioane de oameni.

Este greu sa gasesti o munca care te pasioneaza.Trebuie sa fie, daca atat de putini reusesc. Deci nu subestima procesul asta. Si nu te simtii prost daca nu ai reusit inca. De fapt, daca admiti ca esti nemultumit, esti cu un pas in fata majoritatii oamenilor, care sunt inca in faza de negare. Daca esti inconjurat de colegi care proclama ca le place o munca pe care tu o gasesti neplacuta, sansele sunt ca ei se mint pe sine insusi. Nu intotdeauna, dar in cele mai multe cazuri.

Desi sa faci o munca buna necesita mai putina disciplina decat cred majoritatea oamenilor – pentru ca modalitatea de a face o treaba ca lumea este sa faci ceva ce iti place asa de mult incat sa nu trebuiasca sa te fortezi ca sa o faci- sa gasesti munca care te pasioneaza de obicei necesita disciplina. Anumite persoane sunt destul de norocoase incat sa stie ce vor sa faca atunci cand au 12 ani, si apoi merg inainte ca si cum ar fi pe sine de tren. Dar ei par a fi exceptia. Mai degraba oamenii care fac lucruri remarcabile au cariere cu traiectorii asemanantoare unei mingi de ping pong. Merg la facultate sa studieze A, renunta la facultate si isi iau un servici lucrand B, si apoi devin faimosi pentru ca au facut C, la care au inceput sa lucreze part time.

Cateodata sa treci de la un gen de munca la altul e un semn de energie, cateodata e un semn de lene. Renunti la cariera veche sau cauti curajos o cariera noua? De obicei nu iti poti da seama. Multi oameni care vor face lucruri remarcabile par sa fie dezamagiri in prima faza, atunci cand incearca sa isi gaseasca pasiunea.

E vreun test pe care sa il iei ca sa te mentii onest? Unul ar fi sa incerci sa faci o treaba buna orice ai face, chiar daca nu iti place. Atunci cel putin stii ca nu iti folosesti nesatisfactia ca o scuza pentru a fi lenes. Si, probabil mult mai important, te vei obisnui cu a face lucrurile bine.

Un alt test pe care il poti folosi: intotdeauna produ ceva.De exemplu, daca ai un servici pe care nu il iei in serios pentru ca planifici sa devii scriitor, produci ceva? Scrii pagini de fictiune, indiferent cat de slabe sunt? Atata vreme cat produci ceva, vei sti ca nu folosesti viziunea unui roman faimos pe care planifici sa il scrii intr-o zi doar ca un drog. Viziunea ta va fi impiedicata de realitatea palpabila a romanului slab pe care il scrii.

“Intotdeauna produ ceva” e si un euristic pentru a gasi ceva ce te pasioneaza. Daca te lasi dus de constrangerea asta, automat te va impinge de la lucruri la care crezi ca trebuie sa lucrezi catre cele care chiar iti plac. “Intotdeauna produ ceva” te va ajuta sa iti descoperi pasiunea precum apa gaseste intotdeauna gaurile intr-un acoperis.

Desigur, sa descoperi ceea ce iti place sa lucrezi nu inseamna ca chiar vei putea lucra la aia. Asta e o intrebare separata. Daca esti ambitios, va trebuie sa le tii separate: trebuie sa faci un effort constiincios sa pastrezi ideile despre ceea ce iti doresti separate de ceea ce e posibil.[6]

Este dureros sa le tii separate, pentru ca e dureros sa observi diferenta dintre ele. Asa ca majoritatea oamenilor isi micosreaza asteptarile preemptiv. De exemplu, daca intrebi oamenii la intamplare pe strada daca le-ar placea sa fie capabili sa picteze precum Leonardo da Vinci, vei vedea ca majoritatea vor spune ceva in genul “Oh, dar eu nu pot sa pictez”. Asta e mai degraba o afirmatie a intentiei decat a unui fapt. Inseamna ca nu o sa incerce. Pentru ca adevarul e ca daca iei o persoana la intamplare de pe strada si reusesti cumva sa o pui sa munceasca cat de mult poate la a picta pentru urmatorii 20 ani, ar avansa surprinzator de mult. Dar ar necesita un effort moral extraordinar; ar insemna sa priveasca esecul in fata in fiecare zi pentru ani de zile. Asa ca pentru a se proteja oamenii spun: “Nu pot.”

O alta replica pe care o auzi des e ca nu toata lumea poate face ce ce le place – cineva trebuie sa faca si lucrurile neplacute. Serios? Cum ii obligi sa faca asta? In Statele Unite singurul mecanism pentru a forta oamenii sa faca lucruri neplacute este legea martiala, si nu a mai fost invocata de peste 30 de ani de zile. Tot ceea ce putem face e sa ii mituim pe oameni sa faca munca neplacuta, cu bani si prestigiu.

Daca tot ramane ceva ce oamenii tot nu il vor face, se pare ca societatea va trebui sa supravietuiasca si fara aia. Asta s-a intamplat cu servitorii. Pentru milenii intregi, ala era exemplul canonic al unei slujbe pe care cineva “trebuia sa o faca”. Si totusi in mijlocul secolului 20, servitorii practic au disparut in tarile bogate, si bogatii au trebuit sa se descurce si fara ei.

Desi sunt anumite lucruri pe care cineva trebuie sa le faca, exista o sansa destul de mare ca oricine zice asa ceva despre o anumita slujba sa nu aiba dreptate. Majoritatea muncilor neplacute fie ar fi automatizate, fie ar ramane nefacute daca nimeni nu ar mai fi dispus sa le faca.

Doua cai

Mai exista un alt sens al “ nu toata lumea poate face ceea ce le place” care e foarte adevarat. Oamenii trebuie sa supravietuiasca, si e greu sa fii platit sa faci lucru pe care iti place. Exista doua cai la destinatia aia:

Calea organica: cum devii mai eminent, incepi treptat sa maresti partile din slujba ta care iti plac in defavoarea celor care nu iti plac.

Calea celor doua slujbe: sa lucrezi la lucruri care nu iti plac sa faci bani pentru a lucra la lucruri care iti plac.

Calea organica e cea mai comuna. Se intampla in mod normal oricui face treaba buna. Un arhitect tanar trebuie sa ia orice proiect de lucru la inceput, dar daca face treaba buna, incet incet va fi intr-o pozitie sa isi aleaga dintre proiecte. Dezavantajul caii asteia este ca e inceata si nesigura.
Chiar si slujbele pe viata nu inseamna libertate adevarata.

Calea celor doua slujbe are cateva variante depinzand de cat lucrezi pentru bani la un moment dat. La o extrema e “serviciu normal”, unde lucrezi ore normale pentru a face bani si lucrezi la ceea ce iti place in timpul liber. La cealalta extrema e ca lucrezi la ceva pana cand ai destui bani pentru a nu mai lucra pentru bani niciodata.

Calea celor doua slujbe e mai putin comuna decat calea organica, pentru ca necesita o alegere deliberata. E si mai periculoasa. Viata tinde sa devina din ce in ce mai scumpa cu cat imbatranesti, deci e foarte usor sa fii atras in a lucra mai multe ore decat te asteptai la slujba de bani. Si mai rau, ceea ce lucrezi te schimba. Daca lucrezi prea mult timp la chestii stresante, iti va eroda creierul. Si cele mai bine platite slujbe sunt si cele mai periculoase, pentru ca necesita atentia ta maxima.

Avantajul caii celor doua slujbe este ca te lasa sa treci peste obstacole. Peisajul locurilor de munca posibile nu e plan; exista anumite ziduri de diferite marimi intre diferite tipuri de lucru. Smecheria de a maximiza partile care iti plac din slujba te poate ajuta cand treci de la arhitectura la design, dar nu de exemplu, daca vrei sa treci de la arhitectura la muzica. Daca faci bani facand un lucru, si apoi lucrezi la altul, ai mai mult libertate de alegere.

Ce cale trebuie sa urmezi? Asta depinde de cat de sigur esti de ceea ce vrei sa faci, cat de bine te pricepi la a primi ordine, cat risc iti poti asuma, si sansele ca cineva sa plateasca – in timpul vietii tale- pentru ceea ce vrei tu sa faci. Daca esti sigur de domeniul general in care vrei sa lucrezi si e ceva ce oamenii ar plati, atunci probabil ar fi bine sa iei ruta organica. Dar daca nu stii la ce vrei sa lucrezi, si nu iti place sa iei ordine, s-ar putea sa iei calea celor doua slujbe, daca rezisti la risc.

Nu te decide prea devreme. Copii care stiu de mici ce vor sa se faca pot parea impresionanti, ca si cum ar fi aflat raspunsul la o problema de matematica inaintea altor copii. Au un raspuns, cu siguranta, dar sunt mari sanse ca el sa fie gresit.

O prietena de a mea, care e doctorita de success, se plange constant de slujba ei. Cand oamenii care aplica la facultatea de medicina ii cer sfaturi, ea ar vrea sa ii scuture putin si sa tipe : “Nu o face” (Dar nu face asta.) Cum a ajuns in situatia asta. In liceu se decisese ca vrea sa fie doctorita. Si e atat de ambitioasa si determinata sa reuseasca incat a depasit orice obstacol care s-a ivit in cale – inclusiv, din pacate, acela ca nu ii placea.

Acum traieste o viata aleasa pentru ea de o pustoaica de liceu.

Cand esti tanar, ti se da de inteles ca vei avea destule informatii ca sa faci alegerea corecta pana sa fii nevoit sa o faci. Dar cu siguranta nu e asa. Cand te decizi ce sa faci, trebuie sa operezi cu informatii ridicol de incomplete. Chiar si in facultate ai o idee prea vaga a ce tipuri de munca exista. In cel mai bun caz ai cateva luni de internshipuri intr-o firma, dar nu toate slujbele ofera internshipuri, si cele care ofera nu te invata prea mult despre lucru dupa cum sa fii copil de mingi nu te invata sa devii fotbalist.

In viata, ca in majoritatea altor cazuri, obtii cele mai bune rezultate daca folosesti optiuni flexibile. Deci in afara cazului cand esti foarte sigur de ceea ce vrei sa faci, cea mai buna decizie a ta ar fi sa alegi un tip de munca pe care l-ai putea transforma fie intr-o cale organica, fie o calea celor doua slubje. Asta e probabil motivul pentru care eu am ales computerele. Poti sa fii un profesor, sau poti sa faci o multime de bani, sau sa lucrezi intr-o multime de alte tipuri de munca.

Este de asemenea foarte intelept ca la inceput sa cauti slujbe care te lasa sa faci multe chestii diferite, ca sa inveti mai repede cum arata diferitele tipuri de munca. Consecvent, versiunea extreme a caii cu doua slujbe este periculoasa pentru ca te invata atat de putine despre ceea ce iti place. Daca lucrezi greu sa devii broker de bursa, crezand ca vei renunta si vei scrie romane cand vei avea destui bani, ce se intampla cand renunti si descoperi ca de fapt nu iti place sa scrii romane?

Majoritatea oamenilor ar zice ca le-ar placea sa aibe problema asta. Da-mi un milion de dolari si ma prind eu ce sa faci cu ei. Dar e mai greu decat pare. Constrangerile iti modeleaza viata. Elimina-le si majoritatea oamenilor nu au nici cea mai vaga idee ce sa faca: uita-te ce se intampla celor care castiga loteria sau mostenesc bani. In ciuda faptului ca toata lumea crede ca vrea siguranta financiala, cei mai fericiti oameni nu sunt cei care o au, ci cei carora le place ceea ce fac.Deci un plan care promite libertatea fara sa stii ce sa faci cu ea s-ar putea sa nu fie atat de bun pe cat pare.

Orice cale ai urma, asteapta-te la o lupta. Sa gasesti ceva de lucru care sa iti placa e foarte dificil. Majoritatea oamenilor esueaza. Chiar daca ai success, e destul de rara situatia in care poti lucra la ce iti place inainte de varsta de 30, 40 de ani. Dar daca ai in vedere destinatia finala, vei avea mai multe sanse sa ajungi la ea. Daca stii ca poate sa iti placa munca, esti aproape de final, si daca stii si ce munca iti place, practic ai si ajuns.

Notite

[1] La momentul de fata noi facem tocmai opusul: cand ii obligam pe copii sa faca chestii plictisitoare, cum ar fi exercitii de aritmetica, in loc sa admitem sincer ca sunt plictisitoare, incercam sa le deghizam cu decoratii superficiale.

[2] Un tata mi-a povestit de un fenomen asemanator: a realizat ca ascundea de familia lui cat de mult ii place sa lucreze. Cand voia sa mearga sa lucreze intr-o sambata, gasea mai usor sa zica pentru ca “trebuie” decat sa admita ca prefera sa lucreze decat sa stea acasa cu ei.

[3] Ceva asemanator se intampla cu suburbiile. Parintii se muta in suburbii ca sa isi creasca copii intr-un mediu sigur, dar suburbiile sunt atat de plictisitoare si artificiale incat la varsta de 15 ani copii sunt convinsi ca intreaga lume e plictisitoare.

[4] Nu spun ca prietenii ar trebuie sa fie singura audienta pentru munca ta. Cu cat poti ajuta mai multe persoane, cu atat mai bine. Dar prietenii tai ar trebui sa fie compasul.

[5] Donald Hall a zis ca tinerii poeti in devenire greseau cand erau atat de obsedati cu a fi publicati. Dar va puteti imagina ce ar fi facut pentru un tanar de 24 de ani sa aibe un poem publicat in “The New Yorker”. Acum tuturor oamenilor pe care ii intalneste la petreceri le poate spune ca e un poet. De fapt nu e mai bun sau mai rau decat a fost inainte, dar pentru o audienta care nu are habar, aprobarea unei autoritati oficiale face toata diferenta. E o problema mai grea decat realizeaza Hall. Motivul pentru care tinerilor le pasa atat de mult de prestigiu e ca oamenii pe care ei vor sa ii impresioneze nu sunt foarte buni la a discerne.

[6] Asta e izomorfic cu principiul ca ar trebui sa previi opiniile despre cum sunt lucrurile sa fie contaminate de cum ai fi dorit sa fie. Majoritatea oamenilor le lasa sa le amestece inconstient. Continua popularitate a religiei e cel mai vizibil exemplu.

[7] O metafora mai precisa ar fi sa spui ca graficul slujbelor nu e bine conectat.

Multumiri: Trevor Blackwell, Dan Friedman, Sarah Harlin, Jessica Livingston, Jackie McDonough, Robert Morris, Peter Norvig, David Sloo, si Aaron Swartz.

(Originally Why to Start a Startup in a Bad Economy)

Situatia economica e atat de sumbra incat anumiti experti se tem ca vom fi intr-o situatie la fel de rea ca in mijlocul anilor 70.

Cand au fost fondate companiile Microsoft si Apple.

Cum sugereaza si exemplele de mai sus, criza economica s-ar putea sa nu fie o perioada chiar atat de proasta sa iti deschizi propria afacere. Nu spun ca e in particular o perioada buna. Adevarul e mai plictisitor: starea economiei nu conteaza prea mult.

Daca am invatat un lucru de cand am finantat asa de multe afaceri, acela e ca ele au success sau esueaza in functie de calitatea fondatorilor. Economia are cu siguranta un rol, dar ca importanta in atingerea succesului e un factor neglijabil comparativ cu calitatea fondatorilor.

Conteaza cine esti, nu cand faci. Daca esti bun, vei reusi chiar si intr-o economie de criza. Iar daca nu esti bun, o economie buna nu te va salva. Cineva care se gandeste “Mai bine sa nu deschid o afacere acum, pentru ca economia merge asa de prost” face aceeasi greseala ca cei care au crezut in timpul boomului dot com “tot ceea ce am de facut este sa deschid o afacere, si voi deveni bogat.”

Deci daca vrei sa iti imbunatatesti sansele de reusita, ar trebui sa te gandesti mult mai mult la potentiali cofondatori decat la starea economiei. Si daca te uiti dupa posibile amenintati la adresa supravieturii companiei, nu te uita dupa ele la stiri. Uita-te in oglinda.

Dar pentru orice echipa de fondatori, nu ar merita sa astepte pana cand economia e mai buna inainte sa faca pasul inainte? Daca deschizi un restaurant, poate, dar nu daca lucrezi in tehnologie.Tehnologia progreseaza independent de piata bursei. Pentru fiecare idee, avantajul din a actiona repede chiar si intr-o economie proasta va fi mai mare decat daca ai fi asteptat. Primul produs al lui Microsoft a fost un interpretor Basic pentru Altair. De asta avea lumea nevoie in 1975, dar daca Gates si Allen se decideau sa mai astepte cativa ani, ar fi fost prea tarziu.

Bineinteles, ideea pe care o ai acum nu va fi ultima odee pe care o vei avea. Intotdeauna vor fi idei noi. Dar daca ai o anumit idee pe care vrei sa o pui in aplicare, incepe acum.

Asta nu inseamna ca poti ignora starea economiei. Atat clientii cat si investitorii vor tine de bani. Nu e neaparat o problema daca clientii tin de bani: s-ar putea chiar sa beneficiezi de asta, daca faci lucruri care le vor economisi bani. Startupurile de obicei fac lucrurile sa devina mai ieftine, deci in aceasta privinta sunt mai bine pozitionate sa reuseasca pe criza decat marile companii.

La investitori, e o problema mai mare. Startupurile au nevoie de obicei sa ridice ceva capital extern pentru a se finanta, si investitorii tind sa nu mai fie atat de dispusi sa finanteze in vremuri rele. Nu ar trebui sa fie asa. Toata lumea stie ca trebuie sa cumperi cand vremurile sunt grele, si sa vinzi cand vremurile sunt bune. Dar ceea ce face investitiile atat de contraintuitive e ca pe piata actiunilor, vremurile bune sunt definite ca cele cand toata lumea crede ca e timpul sa cumperi. Trebuie sa fii contra curentului ca sa ai dreptate, si prin definitie, numai o anumita minoritate pot fi.

Asa cum investitorii in 1999 se calcau pe picioare incercand sa cumpere startupuri slabe, investitorii in 2009 vor fi nehotarati sa investeasca chiar si in cele bune.

Trebuie sa te adaptezi la asta. Dar asta nu e ceva nou: startupurile intotdeauna trebuie sa se adapteze la cheremul investitorilor. Intreaba orice fondator in orice economie daca ar descrie investitorii ca fiind capriciosi, si vezi ce fata fac. Anul trecut trebuia sa fii pregatit sa explici cum startupul tau era viral. Anul viitor va trebui sa explici cum startupul tau rezista pe vreme de criza.

(Ambele sunt lucruri bune. Greseala investitorilor nu e criteriul pe care il folosesc, ci faptul ca au tendinta sa se concentreze doar pe un singur aspect excluzandu-le pe celelalte.)

Din fericire pentru a face un startup sa reziste pe vreme de criza trebuie sa faci ceea ce ar fi trebuit oricum sa faci: sa ai costuri cat mai putine. De ani intregi le-am spus fondatorilor ca cea mai sigura cale spre success este sa fii gandacul de bucatarie in lumea corporatiilor. Prima cauza a falimentului unui startup e ca ramane bani. Deci, cu cat compania ta e mai ieftin de intretinut, cu atat e mai greu sa dea faliment. Si din fericire, a ajuns sa fie foarte ieftin sa conduci un startup. Criza economica va face sa fie chiar mai ieftin.

Daca iarna nucleara a ajuns aici, atunci e mai sigur sa fii un gandac de bucatarie decat sa tii de un servici. Clientii vor incepe probabil sa plece daca nu isi mai permit sa plateasca, dar nu ii vei pierde pe toti o data; crizele nu reduc numarul de persoane.

Dar daca renunti la servici sa incepi un startup, acesta esueaza, si nu iti mai gasesti alt servici? Asta s-ar putea sa fie o problema daca lucrezi in vanzari sau marketing. In domeniile respective s-ar putea sa dureze luni intregi sa gasesti o slujba noua pe economie proasta. Dar programatorii par a fi mai lichizi. Programatorii buni intotdeauna vor gasi ceva de lucru. S-ar putea sa nu fie jobul la care au visat, dar nu o sa moara de foame.

Un alt avantaj al crizei e ca e mai putina competitie. Trenurile tehnologiei parasesc statia la intervale regulate. Daca toata lumea evita sa se urce in el, s-ar putea sa ai toata cabina pentru tine.

Si tu esti un investitor. Ca fondator, tu cumperi actiuni la firma prin munca: motivul pentru care Larry si Sergey sunt atat de bogati nu e ca au facut munca care valoreaza zeci de bilioane de dolari, ci ca au fost primii investitori in google. Si ca orice investitor, trebuie sa cumperi cand vremurile sunt grele.

Erai de acord si te gandeai ca investitorii sunt stupizi acum cateva paragrafe cand vorbeam de cum investitorii sunt nehotarati sa bage bani in startupuri pe criza, desi atunci e vremea cand ar trebui sa cumpere cel mai mult? Ei bine, nici fondatorii nu sunt mai buni. Cand vremurile sunt proaste, programatorii isi iau servici. Si cu siguranta asta se va intampla si acum. De fapt, ceea ce face paragrafele precedente adevarate e ca majoritatea cititorilor nu le vor crede – cel putin atat de mult incat sa actioneze.

Poate ca criza e de fapt un timp bun sa incepi un startup. E greu sa spui daca avantajele precum lipsa competitiei vor depasi dezavantajele precum investitorii nehotarati. Dar oricum nu conteaza prea mult. Ceea ce conteaza sunt oamenii. Si pentru un anumit grup de oameni care actioneaza intr-o anumita tehnologie, vremea sa actioneze e intotdeauna acum.

(Originally How not to die)

(Acesta este un discurs pe care l-am tinut vara trecuta la Y combinator. De obicei in ultima seara nu avem un vorbitor; e mai mult un fel de petrecere. Dar am considerat ca merita sa stric atmosfera daca as putea ajuta macar cateva startupuri sa evite esecul. Asa ca in ultimul moment m-am gandit la discursul asta, care e mai degraba descurajator. Nu intentionam sa il scriu ca un eseu; l-am notat pe hartie pentru ca aveam doar 2 ore pana in cina, si gandesc mai repede cand scriu.)

Acum cateva zile i-am spus unui reporter ca ne asteptam ca o treime din companiile pe care le am finantat sa aiba success. De fapt eram conservativ. Sper sa aibe success macar jumatate din ele. Nu ar fi minunat daca am putea atinge o rata de success de 50%?

Un alt mod de a spune asta e ca jumatate din voi urmeaza sa esueze. Cand pui problema asa, nu mai suna chiar asa de bine. Daca stai sa te gandesti de fapt e foarte ciudat, pentru ca definitia noastra despre success este ca fondatorii sa se imbogateasca. Daca jumatate din startupurile in care am investit au success, atunci jumate ori sa se imbogateasca, in timp ce cealalta jumatate nu o sa ia nimic.

Daca reusesti sa eviti sa dai faliment, atunci te imbogatesti. Suna ca o gluma, dar e de fapt o definitie destul de buna a ceea ce se intampla intr-un startup tipic. Cu siguranta descrie ce s-a intamplat in Viaweb. Am evitat sa dam faliment pana ne-am imbogatit.

Am fost chiar pe muchie de cutit. Cand am vizitat Yahoo ca sa discutam despre achizitia noastra, am fost nevoiti sa intrerupem totul si sa inchiriem una din salile lor de conferinta ca sa convingem un investitor sa nu se retraga dintr-o noua runda de finantare, finantare necesara pentru a supravietui. Chiar si in mijlocul procesului de a deveni bogati, ne luptam cu perspectiva falimentului.

Probabil ca ati auzit expresia ca norocul se iveste cand oportunitatea se intalneste cu pregatirea. Pregatirea o aveti facuta. Munca pe care ati facut-o pana acum va pune efectiv intr-o pozitie sa fiti norocosi; acum veti putea deveni bogati daca evitat sa dati faliment. Asta e mai mult decat pot spune majoritatea oamenilor. Acum hai sa vorbim despre cum sa nu dati faliment.

Am finantat startupuri de cinci ani, si am vazut destule care au dat faliment. Cam 10 pana acum. Nu stim exact ce se intampla in momentul in care dau faliment pentru ca in general nu mor zgomotos si eroic. Majoritatea se tarasc undeva si mor acolo.

Pentru noi prima indicatia a ceea ce urmeaza sa vina este atunci cand nu auzim de la voi. Cand nu auzim despre un startup pentru cateva luni, asta e un semn prost. Daca le trimitem un email intreband cum merge treaba si nu raspund, asta e un semn foarte prost. Pana acum asta e o predictie 100% adevarata a esecului.

Pe cand startupurile care incheie contracte noi regulat, si lanseaza produse, si ne mai trimit cate un email sau vin la evenimentele organizate de YC, acestea in general supravietuiesc.

Realizez ca asta suna naiv, dar poate ca functioneaza in ambele sensuri. Poate daca putem aranja sa auzim mai des de la voi, nu veti mai da faliment.

De fapt, s-ar putea sa nu fie asa naiv precum suna. Probabil ati observat ca avand intalniri impreuna in fiecare marti cu noi si cu ceilalti fondatori va convinge sa lucrati mai mult decat ati face-o in mod normal, pentru ca fiecare intalnire e un fel de mini Zi a Prezentarii. Fiecare intalnire e un fel de termen limita. Asa ca simpla conditie de a sta in contact regulat cu noi va va impinge sa faceti ceva, pentru ca altfel ati fi stanjeniti sa ne spuneti ca nu ati facut nimic nou de data trecuta de cand am vorbit.

Daca asta functioneaza, ar fi o solutie minunata. Ar fi destul de marfa daca doar prin a sta in contact cu noi, sa va imbogatiti. Suna nebunesc, dar e o sansa destul de mare ca sa functioneze.

O alta varianta e sa stati in contact cu alte startupuri finantate de YC. Exista acum o intreaga vecinatate in San Francisco. Daca va mutati acolo, presiunea prietenilor care v-au facut sa lucrati din greu toata vara va continua sa opereze.

Cand startupurile esueaza, motivul principal e ca fie nu mai au bani sau unul dintre fondatorii principali paraseste proiectul. De obicei cele doua evenimente au loc simultan. Dar cred ca adevaratul motiv este de fondatorii s-au demoralizat. Rar auzi de un startup care lucreaza toata ziua incheiand contracte, lansand noi optiuni, si care da faliment pentru ca nu isi poate mai poate plati cheltuielile si li se taie conexiunea la internet.

Startupurile rar esueaza in mijocul unei activitati.Deci continuati sa lucrati.

Daca atati fondatori de startupuri se demoralizeaza si esueaza cand doar daca ar fi rezistat mai mult s-ar putea sa se imbogateasca, trebuie sa presupunem ca a fonda un startup poate fi demoralizator. Asta e cu siguranta adevarat. Si eu am fost in postura aia, si de aceea nu am mai inceput nici un startup. Punctele de jos intr-un startup sunt incredibil de depresive. Chiar si google a avut momente cand lucrurile pareau fara speranta.

Faptul ca stii asta ar trebui sa ajute. Daca stii ca urmeaza sa te simti teribil cateodata, atunci cand te simti teribil nu o sa mai crezi “auch, asta e teribil, renunt”. Toata lumea simte la fel. Si daca reusesti sa rezisti, lucrurile probabil ca se vor imbunatati. Metafora pe care oamenii o folosesc pentru a descrie modul in care te simti intr-un startup e mai degraba a te da intr-un rollercoaster decat a te scufunda. Nu te scufunzi si te scufunzi. Sunt urcusuri si coborasuri.

Alt sentiment care pare ingrijorator dar de fapt e normal intr-un startup este sentimentul ca ceea ce faci nu functioneaza. Motivul pentru care simti asta e ca probabil ceea ce faci nu o sa functioneze. Startupurile apropae niciodata nu nimeresc din prima data. Mult mai comun e sa lansezi ceva, si nimanui nu ii pasa. Nu presupune ca atunci cand se intampla asta ai esuat. Asta e normal pentru startups. Dar nu sta degeaba , nefacand nimic. Modifica.

Imi place sugestia lui Paul Buchheit de a incerca sa faci ceva care sa ii placa macar cuiva. Atata vreme cat ai facut ceva de care macar cativa useri sunt inebuniti, inseamna ca esti pe drumul bun. E bine pentru moralul tau sa ai cel putin cativa utilizatori care chiar iubesc produsul, si startupurile supravietuiesc pe moral. Si iti va spune si pe ce sa te concentrezi. Ce anume le place? Poti sa faci mai multe din alea? Unde poti gasi mai multi oameni carora le place sa faca chestia aia? Atata vreme cat ai ceva pe care macar userii de baza il iubesc, tot ceea ce ai de facut e sa maresti numarul de useri. S-ar putea sa dureze, dar atata timp cat continui sa lucrezi o sa castigi la final. Atat blogger cat si delicious au fost in pozitia asta. Ambelor companii le-au luat ani sa aiba success. Dar ambele au inceput cu un mic nr de fani dedicati, si tot ceea ce Evan si Joshua au avut de facut a fost sa creasca numarul de useri incet incet. Wufoo e pe aceeasi traiectorie acum.

Deci atunci cand lansezi ceva, si vezi ca nimanui nu ii pasa, mai uita-te o data. Chiar nu sunt utilizatori carora chiar sa le placa, sau exista cel putin un mic grup interesat? E destul de posibil sa nu fie nimeni. Atunci, modifica produsul, si mai incearca o data. Fiecare dintre voi lucreaza intr-un spatiu care contine cel putin o permutatie castigatoare undeva in el. Daca tot continuati sa incercati, o veti gasi.

Sa mentionez si cateva lucruri pe care nu trebuie sa le faceti. Primul lucru pe care nu trebuie sa il faceti sunt alte lucruri. Daca vedeti ca spuneti o propozitie care se termina cu “dar vom continua sa lucram si la startup” inseamna ca aveti probleme. Bob isi ia servici, dar o sa continuam sa lucram si la startup. Ne mutam inapoi in Minnesota, dar vom continua sa lucram si la startup. O sa luam si cateva proiecte de consultatie, dar o sa lucram si la startup. Puteti la fel de bine sa traduceti astea in: “renuntam la startup, dar nu putem inca sa admitem asta sincer” pentru ca asta e ceea ce inseamna in majoritatea cazurilor. Un startup e atat de greu incat cand lucrezi la el nu mai ai timp de nici un “dar”.

In particular, nu iti lua servici, nu te inscrie la studii superioare, si nu incepe alte proiecte. Neconcentrarea e fatala startupurilor. Sa te inscrii la un master e un indicator urias al esecului pentru ca, pe langa faptul ca iti ia din concentrare, iti da si o scuza pentru esec. Daca doar lucrezi la un startup, atunci cand startupul esueaza, tu esuezi. Daca esti la master si afacerea esueaza, poti sa spui mai tarziu: “ O, da , am avut si afacerea asta cand eram in facultate, dar nu a iesit nimic”.

Nu poti folosi eufemisme precum “nu a iesit nimic” pentru ceva care e singura ta ocupatie. Oamenii nu te vor lasa.

Unul din cele mai interesante lucruri pe care le-am descoperit cand am lucrat la Y Combinator este ca fondatorii sunt mult mai motivati de frica de a se face de ras, decat de speranta de a castiga milioane de dolari. Deci daca vrei sa castigi milioane de dolari, pune-te intr-o pozitie in care esecul va fi public si umilitor.

Cand am intalnit prima oara fondatorii Octopart, pareau foarte destepti, dar nu un pariu grozav ca vor reusi, pentru ca nu pareau in special dedicati. Unul din cei doi fondatori era inca in facultate. Povestea obisnuita: ar fi renuntat la facultate daca parea ca startupul avea success. De atunci nu numai ca a renuntat la facultate, dar a aparut si intr-un reportaj in Newsweek avand scris pe piept “Bilionar”.Acum nu mai poate sa esueze. Toti oamenii pe care ii cunoaste au vazut probabil poza aia. Fetele care i-au dat papucii in liceu au vazut-o. Mama lui probabil a postat-o pe frigider. Ar fi incredibil de umilitor acum sa esueze. In acest moment, e dedicat sa lupte pana la moarte.

Mi-ar placea ca toti fondatorii de startupuri pe care il finantam sa apara in Newsweek intr-un articol care sa ii descrie ca urmatoarea generatie de bilionari, pentru ca nici unul din ei nu ar fi in stare sa renunte atunci. Rata de success ar fi 90%. Nu glumesc.

Prima oara cand i-am cunopscut pe fondatorii Octoparts erau veseli, pusi pe glume. Acum cand vorbim cu ei , par concentrati si incruntati. Distributorii de piese electronice incearca sa ii scoata de pe piata pentru a-si mentine monopolul preturilor. (Daca vi se pare ciudat ca in 2007 oamenii inca mai comanda parti electronice din cataloage printate, exista un motiv pentru asta. Distributorii vor sa evite transparenta care vine odata cu afisarea preturilor online.) Imi pare rau ca am transformat acesti tineri din veseli si linistiti in incruntati si concentrati. Dar asta vine cu teritoriu.Daca un startup are succes, faci cateva milioane de dolari, si nu poti face banii aia doar cerandu-i. Trebuie sa intelegi ca presupune ceva effort.

Si, indiferent cat de dificil vor deveni lucrurile pentru Octoparts, eu prezic ca vor avea succes. S-ar putea sa fie nevoiti sa se orienteze pe ceva total diferit, dar nu vor da faliment. Sunt inteligenti; lucreaza intr-un domeniu cu potential; si nu pot renunta.

Toti aveti deja primele doua calitati. Sunteti inteligenti si lucrati la idei promitatoare. Ceea ce veti face depinde de al treilea ingredient: a nu renunta.

Asa ca va spun acum: urmeaza vremuri grele. Intotdeauna sunt intr-un startup.Sansele sa ajungeti de la lansare pana la lichiditate fara nici un fel de dezastru sunt una intr-o mie. Deci nu va demoralizati. Cand dezastrul va loveste, spuneti-va, ok, despre asta ne povestea Paul. Ce zicea sa facem? A, da. Sa nu renuntam.

Romanian Translation

(originally You weren’t meant to have a boss)

Tehnologia tinde sa separe ceea ce e normal de ceea ce e natural. Corpurile noastre nu au fost create sa consume tipurile de mancare existente in tarile civilizate, sau sa faca atat de putina miscare. Exista o problema similara si in modul in care muncim: o slujba normala s-ar putea sa fie la fel de daunatoare pentru intelectul nostru cum faina alba si zaharul sunt pentru fizicul nostru.

Am inceput sa suspectez asta dupa cativa ani petrecuti lucrand cu diversi antreprenori. Am lucrat pana acum cu peste 200 de antreprenori si am observat o diferenta semnificativa intre persoanele care lucreaza la propriile lor afaceri si cei care lucreaza pentru firme mai mari. Nu as putea spune ca antreprenorii sunt neaparat mai fericiti; sa incepi o afacere poate fi foarte stresant. Probabil cea mai buna modalitate e de a spune ca sunt mai fericiti in acelasi sens in care corpul tau e mai fericit cand alergi decat atunci cand stai pe canapea mancand dulciuri.

Desi din punct de vedere statistic reprezinta o anomalitate, antreprenorii par sa lucreze intr-un mod mult mai natural pentru oameni.

Am fost in Africa anul trecut si am vazut o multime de animale in libertate pe care le vazusem inainte doar la gradina zoologica. Am fost impresionat sa vad cat de diferite pareau. In special leii. Leii in libertate par de 10 ori mai in viata decat cei din gradina zoologica. E ca si cum ar fi animale diferite. Presupun ca oamenii care lucreaza pentru ei insisi se simt ca un leu care traieste in libertate. Viata intr-o gradina zoologica e mai usoara, dar nu e viata pentru care au fost facuti.

Copacii

Ce e asa de nenatural de a lucra pentru o companie mare? Principala problema e ca oamenii nu au fost facuti sa lucreze in grupuri atat de mari.

Alt lucru pe care il observi cand vezi animale in libertate este ca fiecare specie traieste in grupuri de o anumita marime. O turma de antilope are 100 adulti; babuinii poate 20; leii rar au mai mult de 10. Oamenii au fost facuti sa lucreze in grupuri, iar cercetarile organizatiilor specializate coincid cu concluziile mele personale privind marimea ideala: grupurile de 8 oameni lucreaza bine; in momentul in care sunt 20 devin dificil de organizat, iar un grup de 50 de oameni e chiar ineficient.[1]

Indiferent care ar fi limita superioara, e clar ca nu suntem facuti pentru a lucra in grupuri de cateva sute. Si cu toate astea – din motive care tin mai mult de tehnologie decat de natura umana – multi oameni lucreaza pentru companii cu sute sau mii de angajati.

Companiile stiu ca grupurile care sunt atat de mari nu pot functiona corect, asa ca le impart in unitati destul de mici incat sa poata lucra eficient. Dar pentru a coordona aceste unitati trebuie sa introduca un concept nou: Seful.

Grupurile mici sunt intodeauna aranjate intr-o structura stil copac. Seful este punctul in care grupul tau se ataseaza la copac. Dar cand folosesti acest model pentru a imparti grupurile mari in grupuri mai mici, se intampla ceva ciudat, un concept pe care nu l-am auzit nicaieri mentionat explicit. In grupul situat cu un nivel mai sus decat grupul tau, seful tau reprezinta intregul grup. Un grup de 10 manageri nu e doar un grup de 10 oameni care lucreaza impreuna intr-un mod obisnuit. E un grup de grupuri.Ceea ce inseamna ca pentru ca un grup de 10 manageri sa lucreze impreuna ca si cum ar fi un grup de 10 persoane, fiecare grup care lucreaza pentru fiecare manager ar trebui sa lucreze ca si cum ar fi o singura persoana – lucratorii si managerul ar trebui sa se sincronizeze ca si cum ar fi o singura persoana.

In practica un grup de persoane nu e niciodata capabil sa lucreze ca si cum ar fi o singura persoana. Dar intr-o organizatie impartita in grupuri in modul asta, presiunea e mereu in aceasta directie. Fiecare grup incearca pe cat posibil sa simuleze comportamentul unei singure persoane. Acesta este scopul impartirii companiei in grupuri. Si in momentul in care aceastra constrangere se propaga, rezultatul e ca fiecare persoana are o libertate de actiune invers proportionala cu marimea companiei. [2]

Toti cei care au lucrat pentru o companie mare au simtit lucrul asta. Poti sa simti diferenta intre a lucra pentru o companie cu 100 angajati si una cu 10,000, chiar daca grupul in care lucrezi are doar 10 oameni.

Sirop concentrat de fructe

Un grup de 10 persoane intr-o companie mare e un fel de trib fals. Numarul de persoane cu care interactionezi e corect. Dar ceva lipseste: initiativa individuala. Triburile de vanatori aveau mai multa libertate. Liderii aveau putin mai multa putere decat ceilalti membri ai grupului, dar in general nu le ziceau exact au voie sa faca si ce nu, ca un sef din ziua de azi.

Nu e vina sefului. Problema reala e ca in grupul imediat superior in ierarhie, intregul tau grup e identificat ca o singura persoana. Seful tau e doar modalitatea prin care aceasta constrangere se rasfrange asupra ta.

Sa lucrezi intr-un grup de 10 persoane intr-o companie pare in acelasi timp corect si gresit. La prima vedere pare ca esti in mediul in care ai fost creat sa lucrezi, dar ceva major lipseste. O slujba la o companie mare e ca un sirop concentrat de fructe: are acelasi aroma care iti place, insa calitatile esentiale lipsesc cu desavarsire.

Intradevar, mancarea e o metafora excelenta pentru a explica ce nu e in regula cu un loc de munca normal.

De exemplu, sa lucrezi pentru o companie mare este locul de munca standard, cel putin pentru programatori.Cat de rau poate sa fie? Ei bine, mancarea exemplifica asta destul de clar. Daca ai fi aparut din intamplare in societatea de azi, aproape toata mancarea din jurul tau ti-ar fi daunatoare. Oamenii nu au fost creati sa manance faina alba, zahar rafinat, siropuri concentrat sau ulei vegetal. Si cu toate astea daca analizezi produsele unei alimentare, vei gasi aceste patru ingrediente pe ambalajul majoritatii produselor. Mancarea “normala” e extrem de daunatoare pentru tine. Singurii oameni care mananca ceea ce oamenii au fost de fapt creati sa manance sunt cativa ciudati din rezervatiile naturaliste.

Daca mancarea “normala” e atat de daunatoare pentru noi, de ce e atat de comuna? Sunt doua motive principale. Primul e ca are mai multa priza la public. S-ar putea sa te simti prost la o ora dupa ce mananci o pizza, dar primele felii au un gust delicios. Al doilea motiv il reprezinta economia la scara larga. Mancarea tip fast food se poate produce la scara larga. Legumele proaspete nu. Ceea ce inseamna ca : 1- mancarea proasta poate fi foarte ieftina si 2-e rentabil sa cheltuiesti destul de mult sa o promovezi.

Cand oamenii au de ales intre ceva care e ieftin, promovat la greu, si care ofera placere imediata contra a ceva ce e scump, obscur si ofera beneficii pe termen lung, ce crezi ca vor alege majoritatea?

La fel e si cu munca. Absolventul de facultate vrea sa lucreze la o companie mare pentru ca firma e recunoscuta, e sigura, si vor primi un salariu bun inca de la inceput. E echivalentul unei pizza pe care au mancat-o la pranz. Dezavantajele vor fi evidente mai tarziu, sub forma unei senzatii ca ceva nu e in regula.

Antreprenorii si primii angajati intr-o companie sunt ca ciudatii naturalisti: desi reprezinta o mica parte din populatie, sunt singurii care traiesc in modul in care oamenii au fost creati sa traiasca. Intr-o lume artificiala, numai extremistii traiesc natural.

Programatorii

Restrictiile unei firme mari se resimt destul de greu asupra programatorilor, pentru ca esenta programarii este sa construiesti lucruri noi. Oamenii care vand, folosesc acelasi discurs in fiecare zi. Oamenii care ofera asistenta clientului raspund mereu la aceleasi intrebari. Dar odata ce ai scris un fragment de cod, nu trebuie sa il mai scrii din nou. Deci un programator care lucreaza la modul cum programatorii au fost creati sa lucreze va face intodeauna lucruri noi. Si in momentul in care faci parte dintr-o companie a carui structura confera fiecarei persoane un grad de libertate invers proportional cu marimea companiei, vei intampina dificultati de fiecare data cand vei dori sa faci ceva nou.

Aceasta pare sa fie o consecinta inevitabila a marimii companiei. Este adevarat chiar si in cazul celor mai moderne companii. Vorbeam recent cu un antreprenor care se gandea sa isi infiinteze propria afacere chiar dupa ce a terminat facultatea, dar a ales in schimb sa mearga sa lucreze la Goolge pentru ca a considerat ca va invata mai multe acolo . Nu a invatat atat de multe pe cat s-ar fi asteptat. Programatorii invata in momentul in care creeaza, si majoritatea lucrurilor pe care ar fi vrut sa le faca, nu ar fi putut – cateodata pentru ca firma nu ii permitea, dar de obicei deoarece limbajul de programare folosit de companie nu l-ar fi lasat. Cu restrictii din partea limbajului de programare, restrictii din partea sefului de departament, sau restrictii impuse de interfate create de alte grupuri, el nu putea incerca decat o fractiune din lucrurile pe care i-ar fi placut sa le faca. Marturisea ca a invatat mult mai mult din propria sa afacere, in ciuda faptului ca avea de facut si alte lucruri in companie in afara programarii, pentru ca cel putin cand programa, putea sa faca ce voia.

O astfel de limitare are efect si pe termen lung. Daca nu ai voie sa implementezi idei noi, in timp incetezi sa mai ai idei. Si vice versa: cand poti face ceea ce vrei, ai mai multe idei despre ce poti face. Sa lucrezi pentru tine iti imbunatateste capacitatea de creeare in acelasi fel in care un sistem de evacuare fara restrictii face un motor mult mai puternic.

Sa lucrezi pentru tine insuti nu inseamna neaparat sa iti incepi propria afacere, bineinteles. Dar un programator care are de ales intre o slujba la o companie mare si propria lui afacere, va invata probabil mult mai multe in propria lui afacere.

Iti poti alege gradul de libertate pe care il vei avea in functie de marimea companiei pentru care lucrezi. Daca tu deschizi firma, vei avea cea mai multa libertate. Daca devii unul dintre primii 10 angajati, vei avea aproape la fel de multa libertate ca fondatorii. Chiar si o companie cu 100 de oameni va fi diferita de una cu 1000.

Sa lucrezi pentru o companie mica nu asigura libertate. Structura tip copac a firmelor mari pune doar o limita superioara libertatii, nu si una inferioara. Seful unei firme mici poate sa aleaga sa fie un tiran. Diferenta e ca firmele mari sunt obligate de structura lor sa aibe unul.

Consecinte

Asta are consecinte atat pentru firme cat si pentru persoane. Prima consecinta e ca firmele sunt obligate sa isi reduca din eficienta in momentul in care cresc mari, indiferent cat de mult ar incerca ele sa pastreze aceeasi rata de eficienta ca la inceput. Este o consecinta a structurii tip copac pe care fiecare firma mare este fortata sa o adopte.

Sau mai bine spus, o firma mare poate evita reducerea eficientei doar daca evita structura tip copac. Si fiindca natura umana limiteaza marimea grupului de oameni care pot lucra impreuna, singura posibilitate pentru grupurile mari sa evite structura tip copac ar fi sa nu aibe nici o structura: fiecare grup sa fie independent, si sa lucreze impreuna in acelasi mod in care componentele unei economii de piata o fac.

Asta merita explorat. Presupun ca deja sunt cateva mari afaceri care inclina spre modelul asta. Dar nu stiu de nici o companie de tehnologie care sa fi facut asta.

Mai exista un lucrul pe care il pot face firmele, in afara de a se structura pe modelul clasic: sa stea mici. Daca am dreptate, atunci chiar e rentabil pentru o companie sa fie cat de mica posibil in fiecare stadiu. In special o companie de tehnologie. Ceea ce inseamna ca e de doua ori mai important sa angajeze cei mai buni oameni. Oamenii mediocrii dauneaza in doua moduri: fac treaba si mai putina, si maresc si compania, pentru ca ai nevoie de mai multi astfel de oameni pentru a rezolva problema.

Pentru persoane, obiectivul este acelasi: tinteste mic. Intodeauna va fi neplacut sa lucrezi pentru firme mari, si cu cat e mai mare firma, cu atat va fi mai neplacut.

Intr-un eseu pe care l-am scris acum cativa ani sfatuiam absolventii de facultate sa lucreze pentru cativa ani pentru o alta companie inainte sa isi inceapa propria lor afacere. As modifica asta acum. Lucreaza pentru alta companie daca vrei, dar numai pentru una mica, si daca vrei sa iti deschizi propria afacere, porneste la drum.

Motivul pentru care am sugerat absolventilor de facultate sa nu inceapa afaceri imediat a fost pentru ca am simtit ca majoritatea vor esua. Si vor esua. Dar programatorii ambitiosi ies mult mai bine lucrand pentru ei si esuand decat sa fi lucrat pentru o companie mare. Cu siguranta vor invata mai multe. S-ar putea sa iasa mai bine si financiar. O multime de oameni de 20 si ceva de ani fac credit la banca,deoarece cheltuilelile lor cresc mai repede decat salariu care parea asa de mare cand au absolvit facultatea. Cel putin daca incepi o afacere si esuezi, iesi pe 0 decat pe negativ.[3]

Am investit in atatea tipuri diferite de antreprenori acum ca avem destule date pentru a trage concluzii, si nu pare sa existe nici un beneficiu din a lucra pentru o companie mare. Oamenii care au lucrat pentru cativa ani inainte sa isi lanseze propria afacere, par sa reuseasca mai des decat cei care tocmai au absolvit facultatea, dar asta numai pentru ca sunt mai om varsta si mai experimentati.

Persoanele care vin la noi de la companiile mari de obicei par foarte conservativi. E greu sa spui cat se datoreaza faptului ca marile companii i-au adus in stadiul asta, sau daca a fost conservatismul lor natural care i-a facut sa lucreze pentru o firma mare in primul rand. Dar cu siguranta o mare parte e invatata. Stiu asta pentru ca am vazut cum poate disparea.

Observand asta de atat de multe ori e unul din motivele pentru care sunt convins ca a lucra pentru tine – sau cel putin intr-un grup mic – e modalitatea naturala pentru oameni sa lucreze. Antreprenorii care vin la Y Combinator au de obicei aerul de refugiati. Peste 3 luni, sunt transformati: au atat de multa incredere in ei incat par ca au mai crescut cu cativa centrimentri.[4] Desi pare ciudat sa spun asta, ei par mai ingrijorati si mai fericiti in acelasi timp. Exact cum as descrie leii care traiesc in libertate.

Sa vezi angajati care se transforma in antreprenori demonstreaza clar ca diferenta dintre cei doi e datorata mediului inconjurator – in special aceea ca mediul in companiile mari e toxic programatorilor. Dupa primele saptamani in care lucreaza la propria lor afacere ei par sa se trezeasca la viata, pentru ca in sfarsit lucreaza in modul in care oamenii au fost creati sa lucreze.

Notite:

[1] Cand ma refer la fiintele umane create sa traiasca intr-un anumit mod, ma refer create prin evolutie.

[2] Nu numai angajatii sufera. Constrangerile se propaga si in sus si in jos. Si managerii sunt costransi; in loc sa faca ei lucrurile, trebuie sa actioneze prin subordonati.

[3] Nu va finantati afacerea cu un credit de la banca. Sa iti finantezi afacerea cu un credit e o prostie, iar un credit de la banca, o prostie si mai mare. Creditele de la banca sunt o idee proasta, punct. Sunt o cursa setata de companii pentru cei disperati si naivi.

[4] Antreprenorii pe care ii sponsorizam noi sunt de obicei tineri (initial incurajam si studentii sa aplice) iar in primele dati cand am observat asta ma intrebam daca chiar au mai crescut in inaltime.

Multumiri: Trevor Blackwell, Ross Boucher, Aaron Iba, Abby Kirigin, Ivan Kirigin, Jessica Livingston, si Robert Morris.